Virgil Panait a băut frecţie „Diana” şi l-a dat în judecată pe Dumnezeu

„De ce avem dreptul să-l dăm în judecată pe Dumnezeu" - (Focşani, Editura Andrew)
scris de Maria Diana POPESCU
   „Ştiţi când au blondele creierul cât o boabă de piper? Atunci când se dilată..." zice domnia sa, Virgil Panait, la pagina 37. Nici nu bănuia că „jurnalul" său va încăpea pe mîinile unei blonde, zic eu, cu modestie, cu o boabă de piper în plus. Cititorul care doreşte exerciţii de practică juridică şi de imaginaţie îndrăzneaţă să parcurgă acest jurnal (unul neobişnuit, datele consemnării sînt pe sărite), pe care autorul spune ca l-ar fi găsit într-un caiet jerpelit, lîngă containerul de gunoi, cu urme de încălţăminte pe el, dovadă că îl mai călcase cineva în picioare.

   Să-l deferim justiţiei cititorului pe Virgil Panait, norocosul „găsitor" al „caietului jerpelit", să-i oferim recompensa cuvenită pentru „lunile de migală şi chin necesare descifrării textului cu o lupă de filatelist". Este vorba despre un bărbat frumos, cu ochii albaştri (de mă şi mir cum de s-a socotit aşa liber să-l dea în judecată pe Domnul), un scriitor prolific, redactor-şef la „Oglinda literară", membru al Uniunii Scriitorilor din România, care a semnat lucrările: „Ora de poesie", „Deposedarea de timp", „Poemul precum actul sexual", „Durerea – Instrucţiuni de folosire", „Scrisori pierdute", „La depossession de temps", „Riscul de a fi martor", „Arhitectura cenuşii".

   Aşa a ajuns jurnalul unui oarecare Aristotel Căpuşă, un scriitor beţiv şi curvar, un procesoman notoriu, un „boem cultivat", să-şi publicate universul fantasy. Desigur, autorul inventează multe şi mărunte, o face foarte inspirat, este singurul mod în care invenţiile lui devin credibile. Pentru a-şi apropia cititorii, le oferă seriozitate dar şi umor: „Da, m-am judecat cu toată lumea: cu primari şi preoţi, cu Miliţia şi guvernul, cu vecinii, cu socrii, cu cămătarii şi cârciumarii, cu amantele şi cu prostituatele. Culmea este că am câştigat mereu".

   Coperta îl înfăţişează pe Dumnezeu după gratii, o alegere nepotrivită, un mare curaj din partea autorului - creatura Sa, omul - care nici măcar în glumă nu poate susţine ilustrat o asemenea imprecaţie. Avem de-a face cu un amplu rechizitoriu, cu extrem de pestriţe acuze, prin care Îl incriminează pe Dumnezeu, şi cu mai multe categorii de însemnări disparate: umor negru („Ianuarie 2006. Aflu, cu uimire, că mai multe biblioteci din S.U.A. deţin în fondul lor cărţi cu coperţi din piele umană... Vă daţi seama cum s-ar vinde azi o carte cu coperţile îmbrăcate în piele de pe fesele divei Brigitte Bardot?

   Doar aşa îi vom aduce pe oameni înapoi la lectură" - pagina 93), aforisme, enunţuri ştiinţifice, poncife răsturnate, polemici fondate sau nu, fulguraţii mărunte, bancuri cu blonde, alte bancuri cu vulturi sau culpabilizări misogine. Dumnezeu devine un oarecare Dumitru Capră, un „pensionar misogin şi tâmpit", care în tinereţe fusese activist de partid, apoi intrase în Securitate şi fiind de o cruzime rară, lumea îl poreclise Dumnezeu. Pîrîtul fusese dat în judecată de vecinul lui, Aristotel Căpuşă, pentru că îi împuşcase cîinele, pisica, găinile şi purcelul din ogradă „pe motiv că-i aduceau aminte de copilărie". După acest maraton de însemnări vinovate în mare parte, pentru a nu fi acuzat de blasfemie, încearcă să ceară clemenţă, vehiculînd ca disculpă noţiunea de onirism.

   Cineva afirma că scriitorii care glumesc prea des sînt trataţi cu superficialitate, pentru că cititorul are tendinţa să răspundă în acelaşi stil. Despre scriitorii mereu serioşi, se spune că ajung să plictisească, pentru că nu oferă alternative, nu te lasă să-ţi imaginezi. Virgil Panait foloseşte acest amestec în doze cîntărite uneori, alteori nu, asumîndu-şi riscul în mare parte: „primul motiv pentru care aş putea să-l dau în judecată pe Dumnezeu este acela că a inventat pe lume alcoolul, femeile urâte şi bărbaţii proşti". Un alt motiv pentru care Aristotel Căpuşă susţine că Dumnezeu trebuie dat în judecată ar fi: „maltratarea corporală, plină de sadism a lui Adam: i-a scos, fără anestezie, sunt convins, o coastă pentru a o crea pe Eva... Întrebarea este: de ce nu şi-a folosit Dumnezeu propriile coaste?" (pagina 60).

   Cartea lui Virgil Panait m-a dus imediat cu gîndul la un anume deţinut, Pavel Mircea, condamnat la douăzeci de ani de puşcărie pentru omor, care, potrivit rechizitoriului, L-a chemat în 2005 în instanţă pe Dumnezeu deoarece, contrar „contractului" făcut la Botez, prin care Divinitatea trebuia să-l apere de toate cele rele, Dumnezeu nu S-a ţinut de cuvînt şi l-a lăsat pradă în calea Satanei, care l-a împins la fărădelegi. Mai mult, deţinutul s-a constituit şi în parte vătămată, acuzîndu-L pe Dumnezeu de luare de mită şi înşelăciune şi cerîndu-I să-i înapoieze toţi banii pe care el i-a cheltuit pe lumînări şi slujbe care nu au avut niciun efect. Soluţia pusă de anchetatori pe plîngerea deţinutului a fost aceea de neîncepere a urmăririi penale, sub motivaţia că Dumnezeu nu are domiciliu.

   Jurnalul este unul compozit, un exerciţiu de risc, un maraton de însemnări, de aforisme şi citate, în care se manifestă, la fel ca şi Emil Cioran, vădit împotriva Divinităţii, împotriva orînduirii creştine: pagina 81 - culpabilizarea bisericii: „Dar, oare, pentru că (acum, la început de secol XXI) a permis transformarea bisericii într-o adevărată industrie, într-o afacere, permiţând tuturor tâmpiţilor, escrocilor şi deviaţilor sexuali să îmbrace haina preoţească, n-ar merita Dumnezeu să fie dat în judecată şi pedepsit?" Amuzant, dar nu are caz.

   Carevasăzică, domnia sa, Virgil Panait ai scris acest jurnal după ce s-a tratat, precum afirmă în jurnal cu „frecţie Diana, a băut esenţă de rom, gaz lampant, zeamă de varză, cerneală..." et caetera. Explicabil atunci, clinic vorbind. De aceea se spune în popor unui sturlubatic: „Ce-ai, ai băut gaz?".